Sfintii Parinti si ereziile: Sfântul Marcu al Efesului şi falsa unire de la Florenţa

Niciodată, o bărbate, ceea ce priveşte Biserica nu se duce la bun sfârşit prin compromisuri: nu există nici o cale de mijloc între Adevăr şi minciună. Dar exact aşa cum ceea ce este în afara luminii va fi în mod necesar în întuneric, tot aşa cel care se îndepărtează puţin de Adevăr este lăsat rob minciunii.

Scrisoare către Gheorghe Scholarios

Odinioară noi am grăit întru totul asemenea, şi nu a existat nici o schismă între noi, şi apoi noi, ambele părţi (ortodocşi şi latini), eram în acord cu Părinţii; dar acum, când noi nu grăim asemenea, cum putem fi împreună ? Acum noi (ortodocşii) vorbim exact la fel ca atunci, şi noi suntem în acord atât cu noi înşine, cât şi cu Părinţii – atât ai noştri, cât şi ai voştri – dacă voi doriţi să recunoaşteţi ceea ce este adevărat. Dar voi, introducând inovaţia, prin aceasta inevitabil vă dovediţi că sunteţi în dezacord în primul rând cu voi înşivă, şi apoi cu Părinţii pe care noi îi avem în comun, şi în cele din urmă cu noi.

Mesaj către Papa Eugenie al IV-lea

Introducere

1Sfântul Marcu Evghenikos, mitropolitul Efesului (1391-1444), este fără îndoială unul din cei mai mari sfinţi ai Bisericii Ortodoxe, marele apărător al Ortodoxiei în secolul al XV-lea. Noi îi datorăm păstrarea credinţei ortodoxe şi marea cultură ortodoxă cu sfintele ei tradiţii.
Când toate temeliile Bizanţului erau fărâmiţate; când, în panica dinaintea apropierii invaziei turce, diplomaţia bizantină şi-a dublat eforturile de a găsi o posibilitate de unire cu puterile apusene pentru o bătălie împotriva adversarului comun al creştinătăţii; şi când, pentru a face aceasta, guvernul bizantin, şi chiar anumiţi reprezentanţi de vază ai Bisericii Ortodoxe, erau gata să jertfească Ortodoxia însăşi şi să renunţe la sfintele ei tradiţii doar pentru a face pe plac Vaticanului şi datorită acestui lucru să primească din Apus ajutor militar şi financiar pentru bătălia cu turcii – atunci Dumnezeu a trimis Bisericii Ortodoxe059. Sfintii Parinti si ereziile. Sfantul Marcu al Efesului I un apărător nebiruit al sfintelor dogme ale Ortodoxiei şi al tradiţiilor ei apostoleşti, care prin lupta sa înflăcărată a păstrat pentru noi cea mai preţioasă moştenire pe care o avem de la părinţii noştri: Ortodoxia. Acest apărător al Ortodoxiei a pus lupta sa pentru păstrarea Ortodoxiei mai presus de interesele guvernului său pământesc, spunând că ,,distrugerea credinţei ortodoxe va însemna pieirea generală”[1].
Guvernele, ca şi modurile de autoritate guvernamentală, se schimbă pe scena istoriei omeneşti. Oricât de scumpă ne poate fi patria noastră pământească, pentru care noi socotim că este o datorie şi onoare să ne dăm chiar viaţa, dacă împrejurările o cer, ea este de asemenea vremelnică, asemenea oricărui lucru pământesc. Dar pe acest pământ există ceva ce aparţine veşniciei: Biserica. Ea este acel vas sfânt pe care noi traversăm marea vieţii pământeşti şi ajungem în portul vieţii veşnice. Biserica Ortodoxă este cel mai preţios lucru pe care ni l-a încredinţat Răscumpărătorul nostru. Ortodoxia este tot ce poate fi mai bun. Nici un fel de compromis nu poate fi permis în legătură cu sfintele ei dogme şi cu ecleziologia sa, care au fost formulate la Sinoadele Ecumenice.
Odinioară Bisericile Răsăritului şi Apusului erau una. Cei care au sfâşiat în mod conştient veşmântul dintr-o bucată al Bisericii lui Hristos sunt, în cuvintele Sfântului Marcu, criminali chiar mai răi decât cei care L-au răstignit pe Hristos[2]. Dar dezbinarea tragică a Bisericilor este un fapt împlinit. Hotărât lucru, schisma care a avut loc şi care continuă să existe între cele două Biserici îi mâhneşte profund pe cei mai buni fii ai ambelor Biserici şi pricinuieşte suferinţă adâncă, precum a spus Sfântul Marcu[3].
Poate fi restabilită unitatea de odinioară ? Este posibil, mai mult decât de dorit, şi chiar indispensabilă. Aşa gândea Sfântul Marcu[4], aşa cum gândim şi noi, fiii Bisericii Ortodoxe. Dar cum poate fi restabilită această unitate de odinioară ? Unirea de la Florenţa a răspuns la această întrebare prin silirea Bisericii Ortodoxe să dispară ca atare şi să devină una din ramurile aşa-numitului rit răsăritean, adică o mască fără suflet, o sperietoare de ciori care păstrează forma exterioară, dar în care nu există viaţă. Din partea lor, reprezentanţii greci la Sinodul de la Florenţa căutau un soi de compromis între cele două Biserici privind dogmele şi ecleziologia; ei manifestau o uşurinţă în a apostazia de la tradiţiile Bisericii Ortodoxe şi a accepta perspectiva asupra lumii mai târzie a Bisericii Apusene, străină de Biserica Ortodoxă.
Sfântul Marcu al Efesului, pe câtă vreme credea în posibilitatea restabilirii fostei unităţi între Bisericile Răsăritului şi Apusului, respingea ambele căi: atât acceptarea dogmaticii şi ecleziologiei latine, cât şi unirea pe baza unui compromis reciproc. El socotea credinţa ortodoxă a fi desăvârşită în toate privinţele şi exprima acest lucru pretutindeni. Iată câteva citate din scrierile Sfântului Marcu:

„Ortodoxia este ceea ce ne-a fost încredinţat (nouă) de Sfinţii Apostoli: prin urmare noi trebuie să stăm şi să ţinem cu fermitate tradiţiile Ortodoxiei pe care le-am primit, atât scrise cât şi prin cuvânt oral”[5]. ,,Tot ceea ce este făcut de noi şi a intrat în obicei, noi deţinem în mărturii scrise, şi în toate noi urmăm pe sfinţii învăţători şi tradiţiile apostolice străvechi”[6]. ,,Te rog stăruitor, în numele Domnului nostru Iisus Hristos, să grăieşti aceleaşi, şi ca să nu existe dezbinări între noi – pentru a păstra credinţa noastră adevărată transmisă de Părinţi ca pe o făgăduinţă sfântă, neadăugând nimic şi neluând nimic: fiindcă până acum noi am avut o Credinţă în nici o privinţă insuficientă, şi noi nu avem nevoie de nici un Sinod sau Act de unire pentru a învăţa ceva mai nou – noi, care suntem fiii şi ucenicii Sinoadelor Ecumenice şi ai Părinţilor care au strălucit la aceste Sinoade şi după ele. Aceasta este fala noastră: Credinţa noastră, moştenirea sănătoasă a Părinţilor noştri. Cu ea noi nădăjduim să venim înaintea lui Dumnezeu şi să primim iertarea păcatelor: dar fără ea eu nu ştiu ce justificare ne va izbăvi de chinul veşnic”[7].

Când mulţi au hotărât să pornească pe calea compromisului, căutând mijloace pentru unirea Bisericilor construind formulări dogmatice de compromis, Sfântul Marcu al Efesului s-a împotrivit acestui lucru în mod decisiv. El considera inacceptabil compromisul în materie de credinţă. Când, în timpul Sinodului de la Florenţa, Sfântului Marcu i s-a cerut să caute un compromis între concepţiile greceşti şi latine despre dogma purcederii Sfântului Duh, Sfântul Marcu a arătat că este cu neputinţă a se face un compromis ca acesta (aşa cum a fost relatat de Syropoulos): ,,Chestiunile de credinţă nu admit concesii (iconomie). Aceasta ar fi acelaşi lucru cu a spune: Taie-ţi capul şi mergi unde doreşti”[8]. Sfântul Marcu a arătat limpede imposibilitatea de a face compromisuri în materie de credinţă şi în Scrisoarea Enciclică şi în epistola sa către Gheorghe Scholarios, căruia îi scria: „Niciodată, o bărbate, ceea ce priveşte Biserica nu se duce la bun sfârşit prin compromisuri: nu există nici o cale de mijloc între Adevăr şi minciună”[9].

Sfântul Marcu înţelegea că o unire adevărată a Bisericilor trebuie pusă pe temelia unei singure perspective ecleziastice. Fără aceasta orice unire este artificială şi instabilă. O unire încheiată pe hârtie este insuficientă; o astfel de unire (aşa cum realitatea a dovedit în ce priveşte Unirea de la Florenţa) aduce riscul de a fi o ,,falsă unire”[10]. Prin urmare, Sfântul Marcu vedea o singură cale pentru unirea Bisericilor: respingerea de către Biserica Romei a orice contrazice moştenirea comună a Bisericii, primită de la Sfinţii Apostoli şi Părinţii din Răsărit şi Apus, pe care Sfânta Biserică Ortodoxă o păstrează cu statornicie. Doar o temelie dogmatică comună, şi de asemenea o practică liturgică [comună], poate restabili fosta unitate dintre Răsărit şi Apus. La aceasta i-a chemat Sfântul Marcu pe părinţii Bisericii Latine de la Sinodul de la Florenţa[11].
Dar Sinodul de la Florenţa nu a mers pe calea arătată de Sfântul Marcu. Ultima încercare măreaţă de a uni Bisericile Răsăritului şi Apusului a eşuat: unirea încheiată la acest Sinod s-a dovedit a fi ,,falsă”, aşa cum a fost numită de Sfântul Marcu al Efesului şi de întreaga conştiinţă a Bisericii Ortodoxe, şi a ajuns la un sfârşit foarte curând, lăsând în urmă doar o amintire cât se poate de amară în istoria Bisericii Ortodoxe.
Este posibilă acum, în zilele noastre, o unire a Bisericilor ? Astăzi, după mai multe secole de la Sinodul de la Florenţa, după ce s-au adăugat noi obstacole suplimentare sub forma unor noi dogme şi inovaţii de tot felul în Biserica Romană ? Calea ne-a arătat-o deja Sfântul Marcu: întoarcerea latinilor la moştenirea comună a Bisericii, dar dacă acest lucru nu s-a putut în secolul XV, va fi cu putinţă în secolul XXI ?
În secolul al XV-lea, într-unul din cele mai primejdioase momente ale existenţei sale, Ortodoxia a primit un ajutor şi sprijin nepreţuit în Sfântul Marcu al Efesului. Astăzi, noi nu trebuie să ne abatem de la ceea ce ne-a lăsat moştenire Sfântul Marcu: nu numai Ortodoxia curată, lăsată nouă de Însuşi Mântuitorul Hristos, propovăduită de Sfinţii Apostoli şi Părinţi şi apărată de Sfântul Marcu al Efesului, ci şi învăţătura că nu este cu putinţă nici o unire fără o temelie dogmatică sănătoasă, nici nu este cu putinţă vreo concesie în materie de credinţă.

Criza Bizanţului

La sfârşitul secolului al XIV-lea şi în secolul al XV-lea, Bizanţul nu mai era decât o rămăşiţă jalnică a unui stat odată măreţ. Din însemnătatea şi realizările de altădată ale multor dinastii care s-au succedat pe tronul Bizanţului nu mai rămăsese nici o urmă. Întregul stat fusese redus la Constantinopol cu o mică bucată de pământ în jurul lui, câteva oraşe mici separate în Grecia şi insulele din arhipelagul grec. Restul era deja în mâinile turcilor şi în parte ale italienilor. Într-adevăr, statul în sine era într-o situaţie de dependenţă vasală faţă de sultanul turc. Dar chiar pentru această condiţie de semi-independenţă sfârşitul era aproape. Se apropiau ultimele ceasuri ale Constantinopolului; mai mult decât o dată el a fost pe punctul de a fi distrus de turci, dar soarta l-a cruţat încă o dată.
Diplomaţia bizantină căuta orice mijloc pentru a salva statul. Au fost făcute încercări de a încheia tratate cu turcii, dar acestea au eşuat; un tratat cu tătarii nu a dus nicăieri; Rusia nu ieşise încă pe scena istoriei ca un mare stat. Singura speranţă era în Apus. A se apropia de Apus, a-l cointeresa pentru bătălia comună cu duşmanii creştinilor, turcii – aceasta devenise scopul şi sarcina diplomaţiei bizantine pe întreaga durată a perioadei de faţă. Împăratul Manuil al II-lea Paleologul călătorise în întreaga Europă în căutarea ajutorului din Apus. El fusese primit pretutindeni cu politeţe şi cu cinste, i se făcuseră promisiuni, dar de fapt el nu primea nimic. Adeseori, în realitate, se petrecea opusul: anumite puteri apusene profitau de slăbiciunea Bizanţului pentru a face achiziţii teritoriale pe socoteala lui. Din acest motiv un scriitor din secolul al XV-lea, Iosif Vriennios, i-a avertizat pe compatrioţii săi să nu-şi pună nici o nădejde în Apus: ,,Să nu fie nimeni amăgit – scria el – de speranţele înşelătoare că trupele italiene aliate vor veni la noi mai devreme sau mai târziu. Deşi pretind că vor sta în apărarea noastră, ele vor pune mâna pe arme doar pentru a distruge oraşul nostru, poporul nostru, şi numele nostru”.
Dar fiul şi succesorul lui Manuil, împăratul Ioan al VIII-lea, aliindu-se cu italienii prin căsătorie, credea totuşi că este posibil ca Bizanţul şi Apusul să-şi dea mâna şi ca cei din urmă să fie atraşi de partea Bizanţului în bătălia cu turcii. Pentru aceasta era necesar, mai înainte de orice, să se preocupe de concilierea cu Vaticanul. În acea vreme, condiţiile erau favorabile acestui lucru. Scaunul Romei era ocupat de un om care era neobişnuit de favorabil Ortodoxiei şi care era, pe lângă aceasta, liber de papismul extrem şi gata să accepte un Sinod ca fiind deasupra papei şi deciziile unui Sinod ca fiind obligatorii pentru papă însuşi. Când s-a înfăţişat la acest papă, Martin al V-lea, o delegaţie de la Constantinopol cu propunerea grecilor de a convoca un Sinod Ecumenic şi examinarea chestiunii restaurării fostei unităţi a Bisericilor Răsăritului şi Apusului, papa a primit delegaţia cu mare bucurie şi pe deplin de acord cu convocarea unui Sinod.
Însă, după acest prim pas, bizantinii nu au mers mai departe, şi problema a fost abandonată mulţi ani. Papa Martin al V-lea a stăruit pe lângă greci. ,”Sunt un om bătrân, scria el împăratului, haideţi să grăbim unirea. Fiindcă atâta vreme cât sunt viu, unirea se va dobândi cu uşurinţă, dar după moartea mea ea nu va fi încheiată bine”[12]. Cuvintele Papei Martin erau profetice. El a murit înainte ca Sinodul pentru reunirea Bisericilor să înceapă. Papa Eugenie al IV-lea, care i-a succedat, era exact opusul decedatului papă. Un om cu o voinţă extraordinar de puternică şi cu o concepţie extremă despre papism, încăpăţânat până la extrem în a-şi împlini voia sa, el a fost una din cele mai puternice personalităţi din istoria papalităţii. Papa Eugenie nu înţelegea şi nu cunoştea mentalitatea ortodoxă şi, aplicând o presiune puternică asupra ortodocşilor şi subordonând în mod evident Biserica Ortodoxă luişi, în realitate el a zădărnicit unirea celor două Biserici.
Lăsând deoparte multe detalii interesante, în noiembrie 1437 delegaţia greacă numeroasă, condusă de împăratul Ioan Paleologul şi Patriarhul Iosif al Constantinopolului, pleca spre Italia pentru Sinod, care urma să aibă loc la Ferrara. Înainte de a pleca, împăratul a convocat un mare sinod de clerici şi sfetnici ai săi. Un participant la acest sinod, secretarul împăratului Gheorghe Scholarios (viitorul Patriarh Ghenadie al Constantinopolului), observa că dacă cineva ar fi privit Sinodul iminent din Italia şi căutarea pentru unire cu Biserica Apuseană exclusiv din punctul de vedere al utilităţii politice pentru Bizanţ, atunci o astfel de unire a Bisericilor ar fi instabilă şi trecătoare. Temerile evidente privind păstrarea demnităţii Bisericii Ortodoxe în faţa latinilor puternici erau exprimate de asemenea de patriarhul Iosif şi alţi ierarhi; deoarece împăratul anunţase, chiar oarecum tăios, că el a luat în considerare totul şi a luat toată responsabilitatea asupra sa. De fapt, împăratul Ioan era de asemenea conducătorul delegaţiei greceşti şi conducea toate negocierile cu latinii.
La amintitul sinod, întrunit în Constantinopol înainte de plecarea delegaţiei greceşti spre Italia, a participat şi mitropolitul Efesului, Marcu Evghenikos.

[1] Mesaj al Sfântului Marcu înaintea morţii sale către Gheorghe Scholarios. Migne, Patrologia Graeca, v. 161.
[2] Mesaj al Sfântului Marcu către Papa Eugenie al IV-lea la deschiderea Sinodului de la Florenţa, pt. 2.
[3] Mesaj către Papa Eugenie, pt. 2.
[4] Ibid., întregul mesaj.
[5] Traducere liberă din Scrisoarea Enciclică, pt. 7.
[6] Epistolă către presbiterul Gheorghe din Metonia, pt. 2.
[7] Epistolă către proegumenul Mânăstirii Vatopedu.
[8] Arhimandrit Ambrozie Pogodin, Sfântul Marcu al Efesului şi Unirea de la Florenţa, Jordanville, New York, 1963 (în rusă), p. 226.
[9] Epistolă către Gheorghe Scholarios, pt. 2; potrivit Scrisoarea Enciclică, pt. 5.
[10] Epistolă către Kir Teofan, pt. 2; Scrisoarea Enciclică, pt. 1. A se vedea ,,Mărturia lui Andrei de Rhodos” în Sfântul Marcu al Efesului şi Unirea de la Florenţa, p. 409. Despre Arhiepiscopul Andrei de Colosse sau Rhodos, care a trecut de partea latinilor, a se vedea şi Ivan Ostrumov, Istoria Sinodului de la Florenţa, Editura Scara, Bucureşti 2002.
[11] A se vedea mesajul Sfântului Marcu către Papa Eugenie.
[12] Citat din J. Gill, Sinodul de la Florenţa, Cambridge, 1959.

*

Niciodată, o bărbate, ceea ce priveşte Biserica nu se duce la bun sfârşit prin compromisuri: nu există nici o cale de mijloc între Adevăr şi minciună. Dar exact aşa cum ceea ce este în afara luminii va fi în mod necesar în întuneric, tot aşa cel care se îndepărtează puţin de Adevăr este lăsat rob minciunii.

Scrisoare către Gheorghe Scholarios

Odinioară noi am grăit întru totul asemenea, şi nu a existat nici o schismă între noi, şi apoi noi, ambele părţi (ortodocşi şi latini), eram în acord cu Părinţii; dar acum, când noi nu grăim asemenea, cum putem fi împreună? Acum noi (ortodocşii) vorbim exact la fel ca atunci, şi noi suntem în acord atât cu noi înşine, cât şi cu Părinţii – atât ai noştri, cât şi ai voştri – dacă voi doriţi să recunoaşteţi ceea ce este adevărat. Dar voi, introducând inovaţia, prin aceasta inevitabil vă dovediţi că sunteţi în dezacord în primul rând cu voi înşivă, şi apoi cu Părinţii pe care noi îi avem în comun, şi în cele din urmă cu noi.

Mesaj către Papa Eugenie al IV-lea

Viaţa Sfântului Marcu înainte de Sinodul de la Florenţa
Sfântul Marcu al Efesului s-a născut, a trăit cea mai mare parte a vieţii lui, şi a murit la Constantinopol. Principalul biograf al Sfântului Marcu, fratele său, Ioan Evghenikos[1], vorbeşte astfel: ,,Acest mare luminător al vieţii în lume, şi lumină, şi sare bună, care s-a făcut cunoscut Bisericii lui Hristos ca un luptător curajos pentru Adevăr şi un soare pentru întregul univers, a strălucit din marea şi împărăteasca cetate, acest Constantinopol vestit: în el s-a născut, a crescut, a fost educat, şi în cele din urmă, plecând către Dumnezeu, a părăsit trupul său sfinţit”.
Tatăl Sfântului Marcu era sakellios[2] al Bisericii Sfânta Sofia, inspector de mânăstiri de maici, şi profesor. Mama lui era fiica unui binecunoscut medic. Amândoi proveneau din familii bune şi evlavioase.
Înainte de a deveni monah, Sfântul Marcu purta numele de Manuel (Emanuel). Biograful său vede în acest nume un semn profetic al viitoarei activităţi a sfântului pentru salvarea Ortodoxiei. El spune: ,,Şi copilul în cea de-a doua naştere din Sfântul Duh a primit numele de Manuel [da, şi cum ar fi putut fi altfel !]: fiindcă el era vrednic de primul dintre nume, numele Domnului, şi datorită lui – Dumnezeu este cu noi – şi evlavia, şi credinţa moştenită de la Părinţi”.
Copilul Manuel a studiat cu cei mai buni dascăli şi a sporit în cunoaştere. În cel de-al 13-lea an al vieţii şi-a pierdut tatăl. El nu a slăbit din cauza acestei lovituri, ci şi-a consacrat puterile sale mintale încă mai deplin studiului artelor liberale cu cei mai buni profesori din acea vreme; printre ei se număra Gheorghe Gemistos, renumitul filozof. El i-a depăşit pe toţi cu aptitudinile sale. Pe lângă aceasta, tânărul se distingea prin conduita sa excepţională. Ioan Evghenikos vorbeşte despre ea astfel: ,,În scurt timp el a dobândit cea mai mare cunoaştere, datorită sârguinţei şi grijii foarte mari şi minţii sale extraordinare. Şi apoi comportamentul sfântului – binevoitor şi calm, potrivit pentru un om în vârstă blând, totul de la modul lui de a se îmbrăca şi căutătura sa şi înclinarea capului său, şi până la cuvântul său neîntrecut şi prea înfrumuseţat – făcea din el o pildă vie nu numai pentru colegii săi de studiu, ci chiar pentru profesorii lui, şi în general pentru oricine”.
Primind o educaţie completă, Sfântul Marcu însuşi a devenit profesor, şi tinerii se adunau în jurul lui. Printre elevii săi s-au aflat renumitul Gheorghe Scholarios şi Teodor Agalistos, care mai târziu au preţuit în mod profund influenţa binecuvântată asupra sufletelor lor a sfântului lor învăţător. Fiindcă profesorul lor era împodobit nu numai cu cunoaşterea culturii, ci şi în mult mai mare măsură cu sfinţenia vieţii şi devotamentul faţă de Sfânta Ortodoxie. În panegiricul dedicat profesorului său, Gheorghe Scholarios remarcă: ,,Noi nu ne-am fi unit îndeajuns în cunoaşterea adevărului, dacă el nu ar fi semănat în noi primele sale seminţe prin învăţătura şi rugăciunile sale, în care el cerea adeseori lui Dumnezeu ca noi să putem aduce rod; şi el mai mult ca oricine altcineva a trezit în noi râvna pentru adevăr”.
Biografii Sfântului Marcu, Ioan Evghenikos, marele orator Manuel[3] şi Gheorghe Scholarios notează cu toţii că chiar în aceşti ani ai tinereţii sale şi când era încă un laic, el ducea o viaţă monahală, ascetică. El nu lipsea nici măcar o zi de la dumnezeiasca liturghie, se dedicase în întregime studiului Sfintei Scripturi şi Sfinţilor Părinţi, nopţile le petrecea în rugăciune şi cugetări la Dumnezeu şi studiul dumnezeieştilor Scripturi. Şi astfel, în cuvintele lui Gheorghe Scholarios, el era mai cu adevărat unul din locuitorii pustiei, chiar dacă trăia în capitală; el era străin de viaţa ei, fiindcă nimic nu-l lega de ea.
Aceste calităţi bune ale tânărului evlavios nu au putut decât să-i atragă atenţia Patriarhului Eftimie al Constantinopolului şi evlaviosului şi eruditului împărat Manuel. Ei l-au adus pe el în preajma lor. Împăratul chiar l-a numit secretarul său personal, încredinţându-i redactarea propriilor scrieri. Şi astfel cinstea şi bunele aspiraţii ale lumii l-au urmărit pe tânărul evlavios; o chemare înaltă şi o slujbă guvernamentală îl aşteptau deja. Succesorul împăratului Manuel, împăratul Ioan Paleologul, l-a privit nu cu mai puţină dragoste; multe din scrierile teologice ale Sfântului Marcu erau scrise la cererea sa. La insistenţa împăratului Ioan, Sfântul Marcu a acceptat mai târziu scaunul Efesului şi a plecat cu delegaţia greacă pentru Sinodul din Italia, unde el avea să joace un rol atât de excepţional în apărarea Ortodoxiei.
Şi astfel un viitor strălucitor îl aştepta pe Sfântul Marcu în lume. Dar lumea îl apăsa. El nu a dorit nici slavă deşartă, nici bunăvoinţa curţii, nici bogăţiile care pier. Inima tânărului dorea desăvârşirea monahală, care se dobândeşte în viaţa pustnicească, în liniştea minţii, în concentrarea sufletului şi inimii, în rugăciune şi iluminare plecând de la aducerea aminte de Dumnezeu. Inima sa dorea acea desăvârşire monahală care este neîncetată şi le cuprinde pe toate, care arde patimile şi sfinţeşte, şi luminează orice mişcare a sufletului, orice cuvânt şi faptă a omului. Această aducere aminte de Dumnezeu îl face pe om deja părtaş al Luminii celei neapropiate, al desfătării raiului, precum ne-au învăţat Sfântul Grigorie Palama şi ucenicii săi.
Ce bun poate fi mai mare ca bucuria neîncetată în Domnul, ca percepţia neîncetată a apropierii de Dumnezeu? În lume este cu neputinţă a avea aceasta: înainte de a veni a plecat deja, şi pentru a o păstra în mijlocul învolburării continue a minţii cu lucruri lumeşti este, vai, cu neputinţă. Aceasta este acel ,,singur lucru de trebuinţă”, acel ,,stat la picioarele lui Iisus”, care ucide grijile pământeşti.
Şi astfel pentru dobândirea deplină a acestui bun, pe care el îl gustase deja prin viaţa sa ascetică pe când era încă un laic, Sfântul Marcu a părăsit totul – oraşul său, poziţia sa, chemarea sa – şi a pornit către viaţa monahală la un bătrân duhovnicesc, despre care istoria nu a păstrat mai mult decât faptul că era un pustnic „minunat”, egumenul Simeon. O schimbare de nume a urmat această schimbare a vieţii: în tunderea sa în monahism, tânărul de 26 ani pe nume Manuel a primit numele de Marcu, şi acest nume va fi înscris pentru totdeauna cu litere de aur în istoria Bisericii.
Despre aceasta Ioan Evghenikos vorbeşte astfel: ,,Şi când el a ajuns în cel de-al 26-lea an al vieţii sale, atunci, împărţind cu mărinimie şi de bunăvoie totul săracilor, el s-a plecat sub jugul după care tânjise din copilărie şi a îmbrăţişat pustia, iubită de Ilie şi Ioan (Botezătorul) şi de cei care i-au imitat; deţinând tăcerea ca maica liniştii lăuntrice, păcii, odihnei şi înălţării către Dumnezeu; lăsând în urma lui o întristare nemângâiată printre rudele sale, casa sa, prietenii săi, împăratul (care avea o afecţiune deosebită pentru el şi avea nevoie de înţelepciunea şi învăţătura lui), membrii cei mai înalţi ai clerului, multitudinea tinerilor pe care-i crescuse şi învăţase. Pe scurt, plecarea sa din această viaţă a fost considerată un fel de pierdere grea pentru toţi compatrioţii săi”.
Sfântul Marcu nu a rămas multă vreme în afara capitalei. Curând, ca o consecinţă a atacurilor constante ale turcilor, dascălul Sfântului Marcu, egumenul Simeon, a socotit necesar să mute reşedinţa lor la Constantinopol, care oferea cel puţin apărare împotriva turcilor şi a hoţilor. În Constantinopolul din acea vreme exista vestita Mânăstire Mangani. Aici Sfântul Marcu a vieţuit împreună cu dascălul său, care curând a plecat la Domnul. În ce priveşte caracterul vieţii monahale a sfântului, biograful său vorbeşte astfel:
,”Şi apoi el s-a îmbrăcat în obiceiul monahal în sfânta şi marea Mânăstire Mangani, şi s-a dat pe sine cu totul tăcerii. În aşa măsură nu-i plăcea să părăsească mânăstirea şi chilia sa, să rupă tăcerea şi atenţia lăuntrică, încât el nu s-a arătat pe sine cunoştinţelor şi nici măcar rudelor de sânge. Doar după o activitate tânjea şi ziua, şi noaptea: studiul dumnezeieştilor Scripturi, din care se îmbogăţise cu prisos de înţelegere, aşa cum dovedesc lucrările sale”[4].
,”Dedicându-se unei osteneli şi postiri foarte aspre şi dormitului pe podea şi statului în picioare toată noaptea … a îndurat lupte împotriva vrăjmaşilor duhovniceşti şi a dobândit biruinţa şi a fost ridicat în chip minunat la cugetarea de Dumnezeu şi la iluminarea sacră şi strălucirea dumnezeiască; când el a dobândit cea mai mare slujire, devenind întru totul sfânt şi văzător de Dumnezeu – doar atunci el a primit demnitatea preoţească, cu greutate şi împotriva voinţei sale, după multă insistenţă şi rugăminţi stăruitoare”[5].
În ce priveşte slujba Sfântului Marcu ca preot, Ioan Evghenikos relatează că, atunci când săvârşea dumnezeiasca liturghie, el era atât de plin de insuflare dumnezeiască încât pentru cei care erau de faţă, ,,când oferea slujba cea nesângeroasă lui Dumnezeu, el părea a fi în întregime în afara sa, pe de-a întregul dedicat lui Dumnezeu, în afara pământului, asemenea unui înger în trup”.
Dar acum venea altă osteneală pentru Sfântul Marcu. Se apropia timpul pentru plecarea împăratului Ioan Paleologul cu delegaţii la Sinodul cu latinii pentru dezbaterea chestiunii unirii Bisericilor.
Exact atunci, Sfântul Marcu a fost ales mitropolit al Efesului. El trebuia să aibă acest rang pentru a ocupa un loc potrivit printre reprezentanţii greci, şi anume, locul teologului principal al Bisericii Ortodoxe. Celălalt gânditor remarcabil al acestei perioade, Mitropolitul Visarion al Niceei, era mai degrabă umanist decât teolog. Cu toate că Sfântul Marcu nu a dorit să accepte acest rang înalt de vreme ce el părăsise lumea, fiind convins de multe persoane respectabile, printre care s-au numărat fără îndoială împăratul şi patriarhul, că ştiinţa sa era absolut indispensabilă pentru discuţiile iminente cu latinii şi că el trebuia să ocupe un loc potrivit pe care şi latinii să-l stimeze (adică, scaunul de mitropolit), el s-a supus deciziei sinodului care l-a ales.
Sfântul Marcu notează aceasta foarte pe scurt în relatarea sa despre Sinodul de la Florenţa: ,,Primind slujba de episcop, care este mai presus atât de vrednicia mea, cât şi de puterile mele, la porunca şi pentru nevoia Bisericii lui Hristos, eu l-am urmat pe patriarhul ecumenic şi pe împăratul dăruit de Dumnezeu la Sinodul din Italia”[6]. Gheorghe Scholarios vorbeşte astfel despre aceasta: ,,El a acceptat înaltul rang ecleziastic exclusiv pentru apărarea Bisericii prin cuvintele sale; întreaga putere a cuvintelor sale era de trebuinţă pentru Biserică pentru a o păzi să meargă pe o cale greşită, o cale pe care inovatorii o trăgeau deja”[7]. Aceeaşi idee, doar într-o formă mai retorică, este exprimată de Ioan Evghenikos când el vorbeşte despre înălţarea sfântului său frate la rangul de episcop.

[1] Sinaxar la Sfântul Marcu în slujba scrisă de fratele său Ioan Evghenikos. J. Gill, Personalităţi ale Sinodului de la Florenţa, Oxford, 1964.
[2] Trezorier.
[3] Sinaxar în slujba (akolouthia) Sfântului Marcu, publicată de A. Papadopoulos-Kerameis în Filologikos Syllos Parnassos Epetipis, v. 6, Atena, 1902.
[4] Marele orator Manuel, op. cit..
[5] Ioan Evghenikos, op. cit..
[6] ,,Relatarea mitropolitului Efesului privind modul în care el a venit la demnitatea episcopală, şi explicaţia Sinodului de la Florenţa”, Migne, Patrologia Græca, v. 159. Mgr. Petit, Patrologia Orientalis, v. XVII.
[7] Gheorghe Scholarios, în panegiricul său pentru Sfântul Marcu al Efesului.
Anunțuri
Publicat în Erezii | Lasă un comentariu

Azi au facut obligatorie uciderea copiilor prin vaccinare cat si lansarea oficiala a proiectului mega – moschea!

1

Uite cine sunt in realitate Daniel si Klaus Iohannis si de unde le vine puterea, slugile satanei sioniste.

Azi au facut obligatorie uciderea copiilor prin vaccinare cat si lansarea oficiala a proiectului mega – moschea!

Romania se vrea a fi centrul mondial al ecumenismului!

De ai inainte acesti diavoli cu chip de om, Daniel si Klaus Iohannis sunt vrajmasii declarati ai Lui Hristos.

Latul este in jurul gatului lor.

Slugile jidanilor – ereticii, masonul Klaus Iohannis si criminalul eretic Daniel care i-a dat binecuvantare, s-au facut despoti peste Romania si peste neamul romanesc!

Publicat în Ecumenism | 1 comentariu

Cum e posibil ca in fata unei Troite ortodoxe, sa pui o „cruce” papistasa?

Semn clar ce s-a semnat in Creta – Ecumenismul

Troita se afla in Piata Maria din Timisoara

 

1

2

3

4

5

7

 

 

Publicat în Ecumenism | Lasă un comentariu

Fugiti de astfel de preoti

1

„Vai vouă, cărturarilor şi fariseilor făţarnici! Că înconjuraţi marea şi uscatul ca să faceţi un ucenic, şi dacă l-aţi făcut, îl faceţi fiu al gheenei şi îndoit decât voi” (Matei 23, 15).

Publicat în Erezii | Lasă un comentariu

Sfântul Grigorie Palama şi delimitarea Ortodoxiei de erezie

1

Erezia nu înseamnă orice concepție teologică greșită, nici interpretarea greșită a unor citate din Sfânta Scriptură sau din Sfânta Tradiție. Erezia, așa cum sugerează și etimologia cuvântului, este alegerea unei părți a adevărului teologic și absolutizarea lui. Cu alte cuvinte, erezia fragmentează adevărul. Absolutizând o parte din adevăr, în esență deformează și falsifică întreg adevărul. Atunci când, de pildă, Arie învăța ca Hristos este un om perfect, nu spunea minciuni, ci mărturisea adevărul. Însă nu mărturisea întregul adevăr, adică faptul că Hristos este și Dumnezeu perfect, ci numai o parte din el. În felul acesta denatura și falsifica întregul adevăr creștin. Nu recunoștea unirea firii dumnezeiești cu firea umană în persoana lui Hristos, care reprezintă temelia unirii omului cu Dumnezeu, adică esența mântuirii și îndumnezeirii omului. Prin urmare, zdruncina temeliile Creștinismului prin această erezie.
Așadar, pentru Creștinism, esența ereziei constă tocmai în negarea unirii dintre Dumnezeu și om, unire care se fundamentează în persoana lui Hristos. Cu alte cuvinte, erezia contestă posibilitatea mântuirii și îndumnezeirii omului.
Îndumnezeirea reprezintă scopul pentru care a fost creat omul, «după chipul și asemănarea lui Dumnezeu». Așadar omul a fost creat de Dumnezeu, având chemarea de a se asemăna Creatorului său, de a deveni el însuși dumnezeu, desigur nu după fire, ci după har, așa cum se spune în limbajul teologic. Acest lucru însă nu putea fi înfăptuit după căderea și subjugarea omului față de păcat. Era nevoie ca omul să regăsească drumul spre asemănarea cu Dumnezeu, spre îndumnezeire și mântuire.
Întreaga istorie a Vechiului Testament, care se încheie odată cu întruparea Logosului lui Dumnezeu, mărturisește lucrarea Iconomiei divine pentru mântuirea lumii. Iar Biserica este spațiul spiritual, în care se realizează taina mântuirii oamenilor.
Ereziile, care contestă această mântuire, s-au prezentat în istoria Bisericii la două nivele: a) la nivelul însăși mântuirii oferite omului de Dumnezeu, așa cum este cazul Docetismului, Arianismului, Nestorianismului, Monofizitismului, etc. și b) la nivelul modului însușirii mântuirii de către om, așa cum este cazul Varlaamismului, pe care Biserica l-a combătut cu ajutorul Sfântului Grigorie Palama.
Ereziile mai vechi au atacat mântuirea la primul nivel, adică în ceea ce privește oferirea ei omului de către Dumnezeu. Dacă Hristos nu ar fi fost om adevărat, adică dacă nu ar fi avut trup omenesc real, ci aparent, așa cum susțineau ereticii mai vechi, așa numiții Doceți, care au fost combătuți în mod special de către Sfântul Apostol și Evanghelist Ioan, sau dacă Hristos a fost numai om, așa cum predicau Arianiștii, sau numai Dumnezeu, așa cum învățau Monofiziții, sau dacă a fost și Dumnezeu și om, dar ca două firi separate, care nu au fost unite într-o singură persoană, așa cum susțineau Nestorienii, sau dacă a fost Dumnezeu perfect, nu însă și om perfect, așa cum spuneau Apolinariștii, atunci nu ar fi fost posibilă înfăptuirea lucrării mântuirii în toată plinătatea ei.
Așa cum ne învață Sfânta Scriptură și Părinții Bisericii, omul se mântuiește când se află în legătură directă și se unește cu Dumnezeu, care este izvorul vieții sale. Toate ereziile vechi neagă, parțial sau în întregime, această credință și învățătură a Bisericii, contestând astfel experiența pe care au avut de la început primii creștini, că împărtășirea cu Hristos, adică participarea la Trupul și Sângele Domnului, este împărtășire reală cu Dumnezeu, participare la viața dumnezeiască.

Iconomahia reprezintă o sinteză și un fel de recapitulare a tuturor ereziilor vechi. Astfel, în perioada iconomahiei, care a durat mai mult de un veac (726-843), au revenit în prim plan multe rătăciri ale ereziilor anterioare. De aceea, în prima Duminică din Postul Mare, se citește actul de condamnare a tuturor ereziilor și este proclamată credința fermă a Bisericii în tradiția sa neîntreruptă: «Precum au vestit Profeții, precum au învățat Apostolii, precum a primit Biserica, precum au dogmatizat Dascălii (Bisericii), precum a convenit (întreaga) creștinătate ecumenică, […] așa cugetăm, așa grăim, așa vestim […]» (Synodicon-ul Sinodului VII Ecumenic).

Iconomahia a reprezentat un fel de ideologie religioasă, care contesta și, în ultimă instanță, respingea realitatea întrupării lui Dumnezeu, care este condiția reînnoirii lumii și îndumnezeirii omului. Dacă Hristos nu poate fi reprezentat în icoană, înseamnă că nu este om adevărat. Icoana lui Hristos mărturisește și subliniază adevărul dumnezeieștii întrupări, adeverește existența lui Dumnezeu, Care s-a arătat în lume ca să-l mântuiască pe om.
Toate vechile erezii, care au apărut în primul mileniu de după Hristos, au fost combătute de cele șapte Sinoade Ecumenice. Victoria Ortodoxiei, pe care Biserica o sărbătorește în prima Duminică din Postul Mare, este tocmai victoria împotriva acestor erezii, care contestau posibilitatea mânturii omului, la nivelul oferirii ei de către Dumnezeu.
A doua Duminică din Postul Mare vine ca o prelungire a Duminicii Ortodoxiei. În această Duminică, Biserica noastră sărbătorește victoria împotriva unei alte forme de erezie; împotriva unei erezii care a contestat mântuirea omului la al doilea nivel, cel al modului însușirii mântuirii de către om. Iar în fruntea luptei Bisericii împotriva acestei erezii a stat Sfântul Grigorie Palama, arhiepiscop al Tesalonicului.
Sfântul Grigorie Palama s-a născut în anul 1296, din părinți foarte evlavioși și înstăriți. La vârsta de șapte ani, Grigorie a rămas orfan de tată. În aceste condiții, grija studiilor sale și-a asumat-o însuși împăratul, care îl pregătea pentru ocuparea unor înalte funcții în stat. Între timp, Grigorie a fost introdus în tainele vieții ascetice încă de pe vremea când se afla în sânul familiei, fiind inițiat în rugăciunea minții de către monahul aghiorit Theóliptos, care mai apoi a devenit mitropolit de Filadelphia. Deși împăratul îi rezervase o carieră politică, el a preferat viața monahală.
În toamna anului 1316, pe când avea vârsta de douăzeci de ani, a pornit către Sfântul Munte, însoțit de cei doi frați ai săi mai mici, Macarie și Teodosie. Cei trei ani de ședere în Sfântul Munte i-a petrecut sub oblăduirea duhovnicească a ascetului Nicodim, pe lângă mănăstirea Vatoped. După moartea lui Nicodim, s-a mutat în mănăstirea Marea Lavră, ca mai apoi să se retragă într-un loc pustiu.
În anul 1325, invaziile Turcilor l-au obligat pe Palama să plece din Sfântul Munte, dimpreună cu alți părinți aghioriți. A poposit într-un schit din Veria, unde, timp de cinci ani, a trăit în asceză severă. În anul 1331, invaziile Sârbilor l-au determinat să părăsească zona Veriei și să se întoarcă în Sfântul Munte, unde și-a continuat viața pustnicească la schitul Sfântului Sava. Acolo a luat la cunoștință concepțiile lui Varlaam, teolog și filosof din Calabria (Sudul Italiei).
Varlaam era ortodox și accepta toate dogmele Bisericii formulate de cele șapte Sinoade Ecumenice. Prin urmare, nu avea concepții eretice în ceea ce privește primul din cele două nivele amintite mai sus, ci în ceea ce privește al doilea, adică la nivelul modului în care omul își poate însuși mântuirea oferită lui de către Dumnezeu. Nu susținea Varlaam că Hristos sau Sfântul Duh sunt creați, așa cum proclamau Arianiștii și Pnevmatomahii, ci faptul că energia lui Dumnezeu, adică harul prin care este mântuit omul, este creat. Aceasta înseamnă că omul nu intră în legătură directă și personală cu Dumnezeu și nu se unește cu El, ci cu ceva creat. Această afirmație nu reprezintă – în ceea ce privește mântuirea omului – ceva diferit față de ceea ce predicau Arianiștii și Pnevmatomahii.
Mântuirea este un fapt ontologic, care cuprinde întreaga existență a omului și care se înfăptuiește prin comuniunea și unirea directă și personală a omului cu Dumnezeu. Este transmiterea vieții dumnezeiești pe care o pierduse omul din cauza apostaziei sale față de Dumnezeu. Omul nu se mântuiește aflând anumite adevăruri sau dobândind anumite cunoștințe teoretice despre Dumnezeu. Iar Dumnezeu nu-l mântuiește pe om transmitându-i informații despre El, ci îl mântuiește devenind El Însuși om, fără să înceteze a fi Dumnezeu. Îl mântuiește prin viața și moartea Sa, prin Crucea și Învierea Sa.
Sfântul Apostol Pavel rezumă într-o singură frază întreaga taină a iconomiei lui Dumnezeu pentru mântuirea omului astfel: «Mare este taina Creștinătății: Dumnezeu S-a arătat în trup, S-a îndreptat în Duhul, S-a vestit de îngeri, S-a propovăduit între neamuri, S-a crezut în lume, S-a înălțat întru slavă». Această taină se trăiește în spațiul duhovnicesc al Bisericii și, în esență, se identifică cu însuși taina Bisericii. De aceea și Biserica, care mijlocește comuniunea și unirea omului cu Dumnezeu, este caracterizată de către Sfântul Grigorie Palama ca fiind «comuniunea îndumnezeirii».
Comuniunea îndumnezeirii înseamnă o comuniune care pregătește și produce dumnezei după har. De altfel, acesta a fost și planul din veșnicie al lui Dumnezeu pentru om: de a-l îndumnezei prin participarea la harul Dumnezeului treimic, așa cum sugerează și expresia «după asemănare». Însă realizarea acestui plan dumnezeiesc presupune comsimțământul și conlucrarea omului. Dumnezeu l-a înzestrat pe acesta cu libertate; prin urmare nu-i impune nimic cu forța. De aceea și scopul spre care este chemat omul se poate împlini numai prin conlucrarea sa de bună voie. Întrucât însă omul s-a lepădat de Dumnezeu, trebuie să lupte, pentru ca, cu ajutorul și harul lui Dumnezeu, să se regăsească pe sine și să înainteze spre împlinirea scopului său dumnezeiesc. La această luptă ne cheamă Biserica pe toți dimpreună și pe fiecare separat, mai ales în această perioadă a Postului Mare.
Un povățuitor iscusit în desfășurarea cu succes a acestei lupte este Sfântul Grigorie Palama. Acest mare teolog al Bisericii ne învață înainte de toate cât de necesar este să se regăsească omul pe sine însuși, să tânjească spre Dumnezeu și să-și însușească marele dar al mântuirii pe care i-l oferă Dumnezeu. De asemenea ne învață cât de important este să se întoarcă omul spre sinele său lăuntric, să-și readune mintea împrăștiată, să o direcționeze spre inimă și să asculte chemarea pe care i-o adresează Hristos: «Iată stau la ușă și bat. Dacă aude cineva glasul Meu și va deschide ușa, voi intra la el și voi cina împreună cu el și el cu Mine». Aceste adevăruri și acest mod de viață a apărat Sfântul Grigorie Palama în fața lui Varlaam. Aceste adevăruri și acest mod de viață au fost contestate și atacate de către Varlaam și adepții săi.
Am putea spune că învățătura lui Varlaam nu constituie o simplă erezie, ci o contestare și o anulare completă a darului dumnezeieștii Iconomii. Așa cum relatează Sfântul Simeon Noul Teolog referitor la o întâmplare din vremea sa, este vorba despre o învățătură care «anulează întreaga Iconomie a Dumnezeului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos și neagă fățiș reînnoirea chipului pierdut…».
Sfântul Grigorie Palama a apărat tradiția autentică a Bisericii, care la început era comună atât pentru Răsărit, cât și pentru Apus; a luptat pentru desființarea rătăcirilor create de Schismă; a combătut învățătura lui Varlaam, conform căreia energia, care este harul lui Dumnezeu, este creată, accentuând faptul că Dumnezeu, prin harul său necreat, vine în comuniune personală cu omul, se unește cu el și îl îndumnezeiește. În felul acesta, a menținut Creștinismul nealterat, a sprijinit Ortodoxia și a păstrat deschisă calea pentru îndumnezeirea omului.
Ruperea vieții creștine de Biserică, care s-a semnalat în perioada modernă, a denaturat Creștinismul, favorizând secularizarea. Și, întrucât secularizarea a fost cansacrată și consolidată în Apus, ca mai apoi să fie importată și să se răspândească și în Răsărit, se subînțelege că Occidentul este mult mai secularizat decât Orientul. De aceea, e normal ca societățile secularizate din Răsărit să fi rămas în urmă comparativ cu cele occidentale și de aceea trebuie să le urmeze îndeaproape în calea lor spre impas. Iar noi, de dragul modernismului, ne-am disprețuit rădăcinile autentice, ne-am renegat bogăția spirituală, am uitat orientarea noastră transcendentală, ajungând să pășim desculți printre spinii secularizării.
Sfântul Grigorie Palama, într-o fază critică a istoriei, ne-a oferit – prin viața și învățătura sa – o bogăție imensă care să sprijine neamul și Biserica noastră nu numai în epoca sa, ci în toată perioada întunecată a stăpânirii turcești care a urmat. Chiar și astăzi, exemplul și învățătura sa constituie un capitol neprețuit, menit să sprijine calea noastră către viitor și călătoria noastră prin istorie și să inspire dialogul nostru cu lumea creștină, dar și cu lumea necreștină a societății noastre globalizate și pe cale de destrămare.
În încheiere, aș vrea să fac două remarce, care au o importanță și actualitate deosebită în zilele noastre. Prima se referă la viața Sfântului Grigorie Palama, iar a doua la învățătura sa.
Când Sfântul Grigorie a fost hirotonit în Constantinopol arhiepiscop de Tesalonic, iar apoi a plecat într-acolo ca să fie întronizat, a dat piept cu răscoala Ziloților, care l-au împiedicat să intre în oraș. De accea, Sfântul s-a retras cu pace în Sfântul Munte, unde a rămas timp de aproximativ un an, trăind în asceză severă. Atunci, regele Sârbilor, Ștefan Dușan, care, profitând de războaiele civile și de răscoala Ziloților, socotise că e momentul oportun să-și extindă stăpânirea peste o parte însemnată a Macedoniei, a vizitat Sfântul Munte, unde a încercat să și-l facă asociat pe ierarhul alungat din reședința sa, promițându-i putere politică, întinse teritorii și bani din belșug. La aceste propuneri, ierarhul smerit a dat următorul răspuns nobil: «Nu am nici o nevoie de puteri, teritorii și bani din belșug. Dacă ia cineva un burete îmbibat cu apă cât să încapă într-un pahar, și-l aruncă în Marea Egee, nu va absoarbe niciodată marea nesfârșită, ci numai un pahar cu apă, adică atât cât îi permite capacitatea sa naturală, lăsând în urmă întreaga cantitate imensă de apă. Așa și eu am învățat de demult și mi-a rămas până acum să trăiesc cu puțin și să mă mulțumesc cu cele necesare. De aceea, chiar dacă mi-ai oferi tot aurul de pe pământ și din adâncurile pământului, chiar dacă m-ai lua și m-ai scufunda întreg în apele legendarului râu Paktolós, nu voi lua de acolo nimic mai mult decât hrana zilnică necesară. Prin urmare, nu este necesară și nu mă interesează deloc discuția despre multele și marile daruri și despre ofertele tale de bani».
Cealaltă remarcă are de-a face, așa cum am menționat mai devreme, cu învățătura sa. Sfântul Grigorie, ca «predicator al harului», a accentuat faptul că energia sau harul lui Dumnezeu, prin care se mântuiește omul, nu este creată. Așadar Dumnezeul nu îl mântuiește pe om prin intermediul unui element creat, care mijlocește între El și om, ci vine El Însuși în legătură directă și personală cu omul, pentru a se uni cu el. De aceea, și omul este dator să se apropie de Dumnezeu în mod direct și personal. Rugăciunea, care s-a aflat în centrul disputei sale cu Varlaam, nu este o simplă amintire a lui Dumnezeu sau o simplă mișcare a minții umane către Dumnezeu, așa cum susținea Varlaam, ci împărtășire și unire personală cu Acesta, comuniune care culminează în cadrul Sfintei Împărtășanii.
Rugăciunea înseamnă raportare directă la o persoană. Iar omul care se roagă cu adevărat simte prezența acelei persoane către care adresează rugăciunea sa. În mod special, rugăciunea lui Iisus, «Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă», despre care Palama spunea că fiecare credincios trebuie s-o aibă neîncetat pe buze, constituie și pentru omul zilelor noastre cea mai potrivită și recomandată rugăciune. Aceasta ne poate ajuta să ne redresăm și să restabilim comuniunea cu Dumnezeu și cu semenii.

Publicat în Erezii | Lasă un comentariu

Lacrimi pentru ecumenişti

 

3

3

2

Îmbracă-te în doliu, eternă Ortodoxie, şi plângi pentru fiii tăi răniţi de erezia ecumenistă!

Plângi, Ortodoxie, văzând cum cununile câştigate cu nevoinţă cad de pe capetele ierarhilor, preoţilor, călugărilor şi mirenilor spre bucuria îngerilor cazuţi!

Plângi, Ortodoxie, văzând cum, în locul chipurilor luminate de Duh Sfânt, apar tot mai multe chipuri purtând măşti metalice care rostesc reci cuvinte ce nu mai ajung la inima! Căci ecumenismul ni se întipăreşte pe chip, fie că vrem, fie că nu vrem. Asa cum mincinosul se deosebeşte de la chip de omul sincer, tot aşa ecumenistul se deosebeşte de ortodoxul sincer, devotat lui Hristos. De aceea, asa cum spunea parintele Justinian Chira, trebuie să ne dezicem cu fermitate de această molimă care bântuie în mediul ortodox. Dacă pentru bolile trupeşti alegem cei mai buni medici, la fel trebuie să procedăm şi cu bolile sufleteşti. Aşa cum spunea Sfântul Serafim de Sarov, ,,scopul vieţuirii creştine este dobândirea Duhului Sfant”, fără de care nu există mântuire. Deturnarea acestui scop prin invenţii ecumeniste are efecte directe asupra mântuirii. Pentru astfel de situaţii, românii au o vorbă: ,,Fereşte-mă, Doamne, de omul lui Dumnezeu cu năravul celui rău!” , adică omul se roagă să fie ferit de omul care care se preface credincios pentru a-i înşela vigilenţa. De atei, ştie cum să se ferească, dar de ecumenişti, acum îşi creează anticorpi.

Plăngi, văzându-i pe cei ce bolesc de ecumenism cum se roagă pentru UNITATEA credinţei, făcând din aceasta un idol!

Plângi, văzând cum, alături de icoanele ortodoxe, apar la vânzare icoaane profanate, având semne oculte pe ele, cel mai des întâlnit fiind „cornuta”, adică degetul mic şi arătătorul întinse complet, iar celelalte îndoite, semn al zeului vrajitoriei!

Plângi, văzând cum, cum, de dragul evantajelor lumeşti, te-am trădat la Creta, iar acum cădem ca frunzele noi, înşine, în loc să-i ajută şi pe altii să se ridice, asemănându-ne cu Iuda Iscarioteanul. Da. Şi eu te-am trădat prin păcatele mele, prin faptul că te mărturisesc cu tastatura, dar inima mea e nevindecată de patimi. Şi eu i-am ajutat să te trădeze prin tăcerea mea.

Plângi, văzând cât de uşor renunţăm la ieroschimonahi, la Moliftele Sfantului Vasile, la rugăciunile de noapte!

Plângi, văzând cum se împlinesc cuvintele psalmistului:
„19. De vedeai furul, alergai cu el şi cu cel desfrânat partea ta puneai.” ( Psalm 49)

Plângi, cu Sfântul Andrei cel Nebun pentru Hristos care i-a apărut în vedenie ucenicului său Epifanie, arătându-i că sufletele sodomiţilor petrec în iad, în colibe murdare, cu multe necurăţii de oameni şi de câini. I-a mai arătat că păcătoşii petrec în temniţe întunecoase, având înfăţişări diferite, în funcţie de păcatele lor. Astfel, Dumnezeu i-a făcut pe desfrânaţi să semene cu porcii, pe hoţi – cu lupii, pe înşelători – cu vulpile, pe iubitorii de arginţi – cu pisicile, pe cei mânioşi – cu fiarele, pe pomenitorii de rău – cu viperele, pe mincinoşi – cu şopârlele, pe cei lacomi – cu caii, pe beţivii – cu îndrăciţii, pe eretici – cu bălegarul, pe cârciumari – cu măgarii, pe proprietarii de bordeluri – cu antihrist, pe hulitori – cu ciorile, pe clevetitori – cu corbii, pe cei ce judecă păcate străine – cu câinii, pe cântăreţi – cu broaştele, pe dansatoare – cu cocostârcii, pe desfrânate – cu caprele, iar pe cei petrecăreţi care au mers la jocuri, glume, teatre – cu viperele mici cu târâtoarele şi cu fiarele sălbatice. I-a mărturisit apoi, spre folosul nostru, că pe toate acestea i le-a arătat, ca să se înfricoşăm, să sporească nevoinţa şi trezvia, ca să ne mântuim. ( Viaţa Sfantului Andrei cel Nebun pentru Hristos)

-Sfinte Andrei, care ne-ai spus că ereticii fiecărei erezii vor fi judecaţi, roagă-te să ne vindecăm de ecumenism, ca să putem preţui aurul curat al ortodoxiei, nu bălegarul ecumenist frumos ambalat!

Plângi, cu Sfântul Apostol Iuda Tadeu Ruda Domnului, care spunea sa ne ferim de eretici, a căror pierzare o asemăna cu cea a sodomitenilor.

Plângi, amintindu-ne cuvintele Mântuitorului: ,,Vai de cei prin care vine sminteala”

Bucură-te, Ortodoxie, cu cei datoriă cărora porţile iadului nu te vor birui! Doamne, Iisuse Hristoase, ajută-ne să ne ferim ca de foc de erezia ecumenistă şi de pecetea antihristica şi să alegem calea cea îngustă ce duce la Hristos!

Bucură-te, cu Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan, care ne-a transmis cuvintele Mântuitorului. „Cel ce crede în Mine, precum a zis Scriptura, râuri de apă vie vor curge din pântecele lui!” (cap 7, verset 38). Iar Scriptura nu a spus că papa sau “Sinodul” de la Creta sunt infailibili!

Bucură-te, Ortodoxie, singura credinţă mântuitoare, curată şi completă, armă de temut împotriva necuratului, unica matcă prin care curg „râuri de apă vie” ( Ioan, 7. 38)

Publicat în Ecumenism | Lasă un comentariu

Papistasii: sectari satanisti, eretici. Prea spurcati ca sa le mai dai atentie.

1

Publicat în Erezia catolica | Lasă un comentariu